Nu cu multe zile in urmă, o prietenă mi-a sugerat sa scriu despre… prietenie. Am dat puțin gândul la o parte și m-am luat cu altele. Însă azi de dimineața, in loc de alarmă, gândul m-a trezit mult prea devreme și m-a trimis in bucatarie la o cafea fierbinte, aromată si ințeleaptă. Dar cam cinică, după părerea mea…

Ea mi-a povestit că vede ca trăim într-o societate plină de negativism și răsturnare constantă a altora spre deosebire de unele tărâmuri unde visele se-ndeplinesc cu ajutorul celor din preajmă și către care mulți migrează in continuare.  Din punctul ăsta de vedere, zic și eu, că au dreptate să lase naționalismul in umbră. De dragul vieții, de dragul copiilor, cu speranța unor privilegii binemeritate.

Si uite așa, cafeaua si gândul despre prieteni imi deturnează elanul si mă trimit brusc in realitate. Deschid tableta pe care am primit-o de la Moș Crăciun, căci laptop are numai fii-mea, apăs pe aplicația Analytics care-mi spune de toate, chiar si câți vizitatori am pe site in timp real, apoi mă-ndrept spre casuța de mail unde primesc comenzi și mai găsesc vreo 5.  Mă bucur și mă simt norocoasă din nou. Și mă-ntristez când ma gândesc că prietenii pe care-i iubesc si cărora le doresc tot binele din lume, nu fac parte din tărâmul unde visele se-ndeplinesc. Pentru că e departe si pentru că acolo, din câte știu, nu există multitudinea de proverbe cu capre, vecini și alte legume. Dacă ne-ar trece prin cap, am fi capabili să ne delimităm și să fim orientați spre oameni, spre construirea celor din jurul nostru, indiferent in ce stadiu se află. La roșu sau spre gata. Si neapărat, indiferent de stadiul in care ne aflăm noi. La temelie sau la etajul 20. Suntem ființe relaționale. Este cel mai de seamă privilegiu. Să ne bucurăm de oameni și de realizările lor, de calități spirituale, și nu de banii lor, de inceputurile lor, să empatizăm, să credem in ei, să ne implicăm ca să-i ridicăm. De ce? Pur și simplu! Sunt ai noștri, sunt prietenii, familia, cei dragi, fac parte din grupul nostru, din țara noastră, din lumea asta care se imparte in buni și rai. Pentru că ne-ntâlnim cu ei la bine, la petreceri si cumetrii, trebuie să-i susținem și la rău, să-i ajutăm să-și revină, să-i ținem aproape. Și să nu așteptăm nimic in schimb. Poate doar prietenie și sinceritate. Iar daca viața ii urcă și ii coboară, noi să fim acolo, nu dincolo.

Ce mai incolo și-ncoace, ipocrizia nu salvează România, așa că o să eman o concluzie pragmatică, dureroasă și nesperată. Cred că degetele de la mâna dreaptă imi ajung ca să număr pe cei care au impartașit electronic si celorlalți cunoscuți, amici, prieteni, frați, surori,  activitatea mea recentă, pasiunea, realitatea, speranț aunui început. Surpriza plăcută vine din alte parți și apreciez. Cu mult mai mult in acest context. Cafeaua e de vină căci m-a trimis la punctul sensibil. Asta nu schimbă cu nimic afecțiunea, devotamentul și dragostea pentru prietenii mei. Este doar o durere oarbă, constatatoare, trecătoare, intrebatoare. Principiul macină, nu particularitatea.

Vreau și eu să trăiesc cu familia și cu prietenii mei cuvântători și necuvântători pe Tarâmul unde visele se-ndeplinesc. Dar aici, in Romania.