Printre materiale si desene, colectii si ganduri de toamna, nu-mi da pace un gand. O dilema. O mahnire. A, da,  si  amintirea dulce a copilariei. O realitate frumoasa a vietii mele pe care, cu credinta si iubire, am strecurat-o in sufletul meu pentru totdeauna. Si nu văd o altfel de imagine. Si sunt deschisă si îngăduitoare. Si nu judec. Si as fi ipocrita si egoista sa spun ca nu ma interesează ce nu ma afectează.

Ar fi mai simplu sa recunosc ca sunt creștina si ca îmi iubesc țara din care nu am plecat. Deși am avut norocul sa călătoresc si sa discern ca oriunde este paradis, nu e acasă. De ce? Acolo unde e perfectiune si opulenta, Eden pe Pamant, sentimentul murdăriei este acut. E ceva ce tine de suflet, de rădăcini, de credința ortodoxa in care m-am născut  si de orice valoare morala care decurge din ea. Astfel ca nu judec, empatizez si ma pun in locul celuilalt cat pot de des si cand este cazul.

Urăsc răutatea si cruzimea, perversiunea si schilodirea sufletului. Ma necajeste mandria, orbirea, ingradirea si neputiinta celor care judeca din nestiinta, din necredinta, a celor care se simt stapani peste adevarul suprem si care suprima fara sa-si dea seama linistea si pacea pe care o ofera Sfanta Taina a Botezului Ortodox.

Îmi spunea o prietena ca ura este un organ al sufletului si ca ne-a fost dat s-o folosim pentru apărare. Iar forta credinței, pentru a dobândi  puterea de vindecare.  Căci fără suflet, suntem numai trupuri născute sau transformate, exploatate si batjocorite, pierdute, carne si oase expuse pe galantarele vieții. Unii dintre noi suntem trup si suflet, deodată. Pentru copii, pentru familie, pentru prieteni, pentru țara. Pentru credința ca eu sunt Eva si soțul meu este Adam. Iar daca copilul meu imi va spune ca din Eva vrea sa se transforme in Adam as fi mâhnită, dar as accepta si l-as iubi pe noul Adam la fel de mult. Numai ca as lupta sa o vindec de anomalie. O patima a trupului care poate fi vindecata. O perversiune care nu are legătura cu iubirea. O familie unita numai de dragul sexului, culmea, anormal?  De ce vrem sa normalizam ceva anormal? De ce sa schimbam menirea vieții pe Pământ? Ca sa evoluam, sa ne civilizăm intru necredinta? Pana acolo unde daca vom incalca legea indraznind sa ne creștem copiii in credință, vom risca sa ne fie naționalizați? Orice copil, la orice varsta, si dintr-un moft,  poate veni dupa amiaza la tine in Bucătărie, nu sa-ti ceara sa-i faci gogosi, ci sa-ti  spuna ca nu se regăsește in carcasa de băiat si ca vrea sa fie fata sau altfel decât l-ai născut. Si legea ii va permite sa te oblige sa-i dai hormoni in loc de clatite….

Imi amintesc filmele SF ale copilariei si ele se deruleaza in realitatea noastra. Si noi suntem partasi la ceea ce va deveni lumea. Si nu va fi o lume mai buna. Va fi o lume si mai rea. Fara credinta, fara spirit si fara suflet…

Îmi mut repede gândurile la Mama si la Tutu….si mi-e dor de soțul meu, de fiica mea, de mirosul de brad, de Craciun, de Evangheliile in 12 limbi din prima zi de Pasti……si sunt linistita si fericita si impacata cu mine si ma rog pentru cei fara de Dumnezeu.